Georgiana Vlădoiu
Viorica Șerbanoiu a fost atrasă încă din copilărie de desen, creioane şi culori, şi a reuşit ca de-a lungul anilor să păstreze vie aceasta pasiune. După ce a fost redactor la un ziar local, şi a lucrat în marketing-publicitate media timp de 15 ani, instinctul i-a spus că este timpul să reînvie cunoştinţele ce ţin de artă. De 3 ani Viorica Șerbanoiu are un atelier unde îşi desfăşoară activitatea, mai exact pictura pe suporturi neconvenţionale. Viorica Șerbănoiu nu este doar un artist, este și mama a doi tineri minunaţi, Iris (23) şi Tudor (14), de la care, spune chiar ea, că învaţă în fiecare zi despre viaţă, despre cum ea nu a fost dar ei sunt.
Gergiana Vlădoiu.: Am încercat să te caracterizez şi am înţeles că cel mai bine ai face-o tu. Aşadar, cine este Viorica Șerbanoiu?
Viorica Șerbănoiu.: Viorica Șerbanoiu este, mai întâi de toate, fiica părinţilor ei, nepoata bunicilor, toţi oameni simpli de la ţară. Sunt fiica satului în care m-am născut şi în care mi-am lăsat rădăcinile. Iubesc pământul pe care calc, mai cu 
seamă pentru că sunt înrudită cu el pe veci, ai mei fiind toţi acolo. Sunt personajul unei poveşti, că noi toţi de altfel, pe care într-o zi o să o scriu. Sunt mamă a doi tineri minunaţi, Iris (23) şi Tudor (14), de la care învăţ în fiecare zi despre viaţa, despre cum eu nu am fost şi ei sunt. Asta sunt eu cu rădăcini şi ramuri, din strămoşi vin şi mă duc în copii. Asta e o descriere care duce mai mult către imaginea unui copac, dar poate sunt o pasăre având în vedere lipsa unui loc mereu al meu, având în vedere libertatea şi fericirea cu care zbor, în ciuda tuturor problemelor.
G.V.: Ce înseamnă această libertate oferită de zborul unei păsări?
V. Ș.: Deşi am 47 ani nu am renunţat să cred că oricând poate ieşi la suprafaţă un vis pe care tu ai datoria faţă de tine însuţi, să-l împlineşti! Oamenii liberi sunt aceia care nu pot fi constrânşi, şantajaţi, sunt liberi cei care îşi permit să nu le fie teamă de nimic.
G.V.: Cum ai ajuns la profesia de artist? Ai urmat cursuri de pictură?
V. Ș.: Studiile mele n-au nici o legătură cu pictura, n-am urmat nici un curs de pictură, mi-am urmat doar instinctul. În instinct stau aptitudinile omului, acolo trebuie căutat răspunsul la întrebarea: cine sunt eu? Şi mergi pe drumul ăsta până 
afli cine eşti! Eu, de fapt, am urmat cursurile unui liceu economic în prima treaptă, iar în treaptă a doua, cursurile unui profil de agronomie, ca mai târziu, crezându-l şi pe asta un vis, să urmez cursurile unei facultăţi de psihologie. Chiar dacă studiile nu au legătură cu pictura, toate au legătură cu mine şi în mine sunt toate conexiunile.
G.V.: Atelierul de creaţie este un bussines sau o pasiune?
V. Ș.: Instinctul meu ştia demult, dintotdeauna cine sunt eu, cu asta ne naştem, dar suntem supuşi provocărilor până reuşim să ne dăm seama. Eu, din copilărie, eram atrasă tot timpul de coli şi creion, de a desena. Înlocuiam cu uşurinţă orice altă activitate cu desenul, dar a trebuit să trec și prin alte activităţi, pe care le-am făcut tot cu dragoste. Însă ce mă relaxa cel mai mult era gândul că într-o zi o să pictez. Nu m-am gândit că aş putea face din asta şi un mod de viaţă, de a-mi câştiga existența, dar, cum eu nu-mi fac planuri şi nu mă gândesc niciodată la viitor, deoarece aşa se pierde singurul timp concret-prezentul, am lăsat totul să curgă şi a curs până am ajuns aici. De 3 ani am un atelier în care îmi 
desfăşor această pasiune, pictura, pe diverse obiecte. Ca să fie 100% pasiune ar trebui să fac numai ce-mi place mie, însă ca această activitate să-mi aducă şi bani, am început să fac şi ce şi-ar dori clienţii atelierului meu. Nu e vorba de mulţi bani şi nici de compromisuri deoarece, comunicând foarte mult cu clienţii ajung să fac ceva care să mă satisfacă şi pe mine şi pe ei.
G.V.: Când vorbim de picture se înţelege de fapt culoare pe hârtie! Tu ce realizezi de fapt?
V. Ș.: Eu pictez pe aproape orice: textile, piele, sticlă, lemn, ceară, pereţi, ouă, globuri, orice. În atelierul meu nu există încă lucruri terminate şi care pot fi vândute pentru că eu lucrez foarte mult pe comandă, dar am multe lucruri puse deoparte pe care eu îmi doresc să le pictez aşa cum le văd eu şi apoi să le expun ptentru vânzare, eventual.
G.V.: Ai ajuns ca din această pasiune să nu ai timp să onorezi comenzi? Cine te ajută?
V. Ș.: În munca de creaţie nu are cine să te ajute, nu la nivelul ăsta. Această activitate presupune disponibilitate la cheremul inspiraţiei, adică nu e cu program de la 8 la 16, clar. Mie mi se întâmplă foarte des să lucrez noaptea şi am cel mai mare randament atunci şi la calitate şi ca volum al lucrărilor.
G.V.: Cum ai pus prima cărămidă la ideea asta?
V. Ș.: Nu mai ştiu exact cum s-a întâmplat, dar cred că prima cărămidă a fost visul, apoi achiziţionarea materialelor necesare şi apoi am început să clădesc. Aparent am clădit singură, dar au fost mereu în jurul meu oameni care m-au ajutat enorm, chiar dacă ei nu pictează cu mine. Ca să poţi crea ai nevoie de echilibrul celorlalte lucruri din viaţa ta şi aici au contribuit ei: prietenii mei buni, cei mai buni din lume, copiii mei buni, cei mai buni din lume, iubitul meu bun, cel mai nebun din lume (doar facem un cuplu – râde) şi în plus toate trăirile mele, toate stările mele au contribuit la tot ce am reuşit să fac sau să nu fac până acum.
G.V.: Este un vis devenit realitate?
V. S.: Visez la un atelier mare într-o casă veche cu verandă, cu perdele care ar fi mereu strânse ca să nu pierd nici cea mai mică rază de soare şi în care să am expuse foarte multe rochii pictate şi pantofi pictaţi într-un cadru pe care nu îl pot descrie pentru că, desigur, ar fi foarte aglomerat, dar cald, primitor şi colorat. Abia atunci visul va devein realitate! Sper că în atelierul ăsta să nu fie o pictoriţă prea bătrână, căci nebună va fi sigur. (râde)
